După o perioadă de grea suferință, unul dintre cei mai mari poeți români a murit la vârsta de 65 de ani. În urma lui a rămas o bogată operă literară, o mare controversă legată de colaborarea sa cu Securitatea și imensa povară a vinovăției. A fost un om bun!
Ne amintim de poeți atunci când mor. Suntem triști pentru că ei, prin cuvinte meșteșugite, ne anunțaseră deja cât de trecători suntem prin lume, dar i-am considerat poeți. Știam noi, ceilalți, mai bine cum stă treaba. Apoi, când pleacă, realizăm că au avut dreptate și suntem tot mai singuri.
L-am cunoscut pe Ioan Es. Pop. O vreme am fost prieteni. În ultimii ani ne-am rătăcit pe drumuri atât de depărtate și asta a fost din cauza mea. Nu am putut ține pasul cu el nici la tristețe, nici la băutură și nici la prăbușirea lui.
Degeaba îți plac cuvintele, îți place să scrii, să citești, să descoperi. A fi poet înseamnă altceva.
Înseamnă să te pierzi în faldurile vieții, să te lași devorat de propriile pasiuni și păcate, să n-ai limite. Ca să fii poet îți trebuie curaj, iar Ioan Es. Pop l-a avut într-o mare măsură, deși îl afișa rareori.
Când vorbeam cu el la telefon îmi povestea de cărțile pe care le scrie, de evenimentele la care participă și de nesfârșita lui luptă pentru supraviețuire.
ADVERTISING
Nu am cunoscut un om care să aibă o etică a muncii mai puternică. Intra în panică dacă nu-și termina treaba. Au fost perioade în care avea două, trei slujbe.
O nesfârșită sete
Când ne-am întâlnit la Media Pro, în 1995, lucra la revista Pro TV Magazin, ghidul de programe al trustului, care încă era un proiect, postul nefiind lansat. Urma să se întâmple în acel an, la 1 decembrie.
Mai avea o slujbă, cea de redactor la publicația literară „Luceafărul”. Locuia cu chirie, iar principala lui grijă era să câștige suficient ca să rămână pe linia de plutire.
Cu tristețe am aflat că a murit Ioan Es. Pop, unul dintre cei mai importanți poeți români din ultimele decenii.
Mircea Cărtărescu, scriitor, postare Facebook
Muncea mult, concentrat pe textele altora, strivit de termene de predare la tipar, cărând pe umăr o geantă plină cu hârtii și volume subțiri de poezie de care erau prinse cu agrafe de birou articole bătute la mașină de criticii care le recenzau.
În serile de primăvară târzie îl însoțeam la Muzeul Literaturii Române, care la sfârșitul anilor ’90 se afla pe Bulevardul Dacia, între intersecția cu Calea Victoriei și Piața Romană.
În spate era o terasă la care se adunau scriitorii și nu mai plecau niciodată.
Ne așezam la o masă mare, iar când prima halbă cu bere i se așeza în față, Ioan Es. Pop se transforma. Devenea un bărbat fericit. Un zâmbet timid îi contura buzele, iar o lumină interioară creștea treptat și îi aprindea ochii verzi. Era ca un far la marginea mării care-i ghida pe navigatori spre port.
Ioan Es. Pop nu vorbea. Asculta. Se pierdea în zumzetul din jur, în dezbateri, controverse și certuri. Se odihnea. După o zi de trudă era ca un cosaș ajuns acasă care se așează pe prispă și petrece, pierdut în haosul unei gospodării trepidante, câteva clipe înainte de cină.
Ioan Es. Pop nu mânca niciodată. Lui doar îi era o nesfârșită sete.
Când voința s-a făcut țăndări
În 2011, când a ieșit în fața publicului și a anunțat că a fost colaborator al Securității, am fost șocat, dar n-am fost singurul. S-a produs un cutremur în întreaga lume literară.
Ioan Es. Pop era deja un poet „laureat”, cum spun englezii. Primise numeroase premii naționale și internaționale de poezie. Era editor la „Ziarul de Duminică”, un supliment al importantului „Ziar Financiar”, aflat în portofoliul de publicații ale lui Adrian Sârbu.
Nu mai avea probleme financiare și se afla pe culmile gloriei poetice. Dar lumea lui s-a prăbușit. Nimeni nu l-ar fi asociat niciodată cu ideea de „turnător”.
Printr-un articol publicat în „România literară”, poetul a povestit la vremea respectivă cum a fost recrutat și contextul în care s-a întâmplat acest lucru.
„Prima vinovăție devastatoarea fost corigența din clasa a șasea la limba română. Cum o vară întreagă am tot amânat să-i anunț pe ai mei, care poate că m-ar fi ajutat să mă îndrept cât de cât, în toamnă am fost declarat repetent, cu media 2,93. Vă puteți închipui ce a urmat”, a scris Ioan Es. Pop în confesiunea sa.
„A doua greșeală capitalăam făcut-o pe la începutul anului doi de facultate, adică prin 1981, la Baia Mare. O poveste sentimentală care s-a sfârșit prost. Mi-a produs o rușine şi o disperare cumplite şi iarăși am amânat să le spun alor mei la timp de ce urma să mă fac vinovat”, a mărturisit el.
„Pe acest fond de vulnerabilitate şi derută, a apărut domnul maior. Lucram, după-amiezele, la revista <Nord>, pe atunci publicație a studenților băimăreni, din pasiune pentru poezie, în primul rând”, a povestit Ioan Es. Pop.
„La început a părut binevoitorşi bine intenționat, apoi m-a tratat cu asprime, iar în cele din urmă a trecut la amenințări. Că, dacă nu semnez, satul meu va afla foarte repede despre mizerabila mea poveste, pe care încă încercam s-o repar. Că şi felul cum am fost tratat de profesori şi colegi se va schimba. Că el poate să țină secretul, dar numai în măsura în care cooperam. L-am refuzat prima oară, l-am ocolit a doua oară, dar, deja, la a treia sau a patra abordare, voința mea s-a făcut țăndări”, a mărturisit poetul.
În confesiunea publicată în cea mai importantă revistă literară din țară, Ioan Es. Pop își cere iertare pentru cele „cinci-șase” delațiuni scrise pentru Securitate în care a dat „informații” despre o colegă vizată de poliția politică a lui Ceaușescu.
Un nesfârșit sentiment de vinovăție
A fugit întreaga sa viață de acea perioadă, iar în versurile lui, un cititor avizat găsește o continuă tristețe provocată de păcatele tinereții.
Ioan Es. Pop a fost un bărbat timid, care a greșit, intrând într-un malaxor al istoriei căruia nu i-a făcut față. A fost judecat, condamnat și, apoi, iertat.
A reușit să iasă, în fine, din Ieud și a plecat cu toate cărțile la el. Offf, Ioane, Ioane, drum bun acolo unde te duci! Și ține-te drept în Lumină!
Florin Toma, scriitor, postare Facebook
Nu știu dacă talentul l-a salvat, dar sunt convins că versurile lui vor rămâne și vor modela viitorul poeziei românești. Acea tensiune interioară dintre sentimentul de vinovăție și etică au fost, în opinia mea, fundamentul pe care și-a construit arta.
Două volume de versuri scrise de el le am mereu aproape: „Ieudul fără ieșire” și „Petrecere de pietoni”.
